Comentariu realizat de Costin Tuchilă – Am fost întotdeauna receptiv la spectacolele studenţeşti. Ele au de cele mai multe ori nu numai o prospeţime pe care nu o întâlneşti în altă parte – şi aceasta nu neapărat pentru că tinerii interpreţi au vârsta entuziasmului, ci pentru că, pe lângă componenta subînţeleasă în procesul didactic, întreţin mereu acea atmosferă benefică pentru creaţia actoricească şi regizorală.

În plus, observ că astăzi unele dintre aceste spectacole ar putea trece foarte bine pe scenele teatrelor şi că, mai ales, sunt ferite cu grijă de moda experimentelor zgomotoase, aiuritoare, care de mult nu mai aduc nimic nou. Poate un plus de dezgust, dacă le luăm în seamă.
Şi pentru că tot n-am intrat încă în subiect, îmi amintesc şi acum de un spectacol din anii ’80. Mai exact, din 1986, „Platonov” de Cehov, în regia lui Gelu Colceag cu fosta clasă a lui Octavian Cotescu la IATC, pe care o preluase. Era un spectacol absolut remarcabil, în care jucau actori astăzi binecunoscuţi: Claudiu Stănescu, Oana Ştefănescu, Ionel Mihăilescu, Teodora Mareş. Nu era un spectacol singular. Pe vremea aceea stagiunea de la Casandra, cu reprezentaţii exclusiv studenţeşti, era foarte căutată – şi pe bună dreptate.
Cu bucurie am constatat şi în ultimii ani un fapt similar, adică spectacole jucate de studenţi, uneori montate de colegi ai lor de la regie, spectacole care se bucură de aprecierea publicului, meritând de cele mai multe ori superlative. În anii din urmă am văzut un „Platonov” bine jucat la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, clasa prof. asociat Liviu Lucaci. Apoi, cu studenţi ai aceluiaşi profesor, „A douăsprezecea noapte” de Shakespeare. Piese, nu trebuie să mai spun, cât se poate de grele, veritabile examene chiar pentru actori maturi.

La începutul acestei luni, Liviu Lucaci a prezentat la Centrul Cultural „Nicolae Bălcescu” din Capitală un proiect excepţional în cadrul UNATC, dus la bun sfârşit printr-un spectacol foarte unitar, adevărată încântare atât pentru specialişti cât şi pentru public: „Trilogia Atrizilor”. A fost fără îndoială un act de curaj să te întorci la clasicii greci, dificil de interpretat, să te întorci cu instrumente artistice la originea teatrului şi totodată să alcătuieşti un spectacol viu, care să nu aibă nimic vetust sau didactic, ba dimpotrivă, o linie modernă bine asimilată şi mai cu seamă acea aparenţă de relativă naturaleţe atât de greu de realizat, ţinând cont că spectatorul de astăzi este complet străin de codul ritualic – simbolic şi chiar strict imagistic al tragediei antice. Cum lucrurile nu sunt pe deplin lămurite nici măcar în domeniul cercetării teatrale, opiniile specialiştilor fiind de multe ori contradictorii, e cu atât mai greu să compui un asemenea spectacol, chiar dacă, teoretic, e uşor de spus că problematica umană e universală, că grecii, la urma urmei, au inventat totul, epoca modernă repetând, amplificând (sau simplificând) şi mai ales nuanţând ceea ce au spus ei acum aproape 25 de veacuri. Dar cum faci ca spectatorul de astăzi să reziste aproape trei ore şi jumătate la o trilogie, mai cu seamă că subiectul îi e cunoscut (vorbesc la modul ideal)?

Pentru a urma întocmai cronologia evenimentelor narate în legendă dar şi pentru a conferi o anumită coerenţă (sau chiar compatibilitate) în privinţa expresiei teatrale, Liviu Lucaci s-a oprit la tragediile „Ifigenia la Aulis” de Euripide, „Agamemnon” de Eschil, „Electra” de Euripide. În ciuda diferenţelor stilistice (şi nu numai) dintre Eschil şi Euripide, care în epocă generau aprinse polemici, foarte vizibile de altfel la Aristofan, compoziţia teatrală are unitate. Parcurgem astfel etapele principale ale mitului Atrizilor începând cu piesa lui Euripide de la sfârşitul veacului al V-lea, „Ifigenia în Aulida”(sau, în altă traducere, „Ifigenia la Aulis”), datând probabil din 409 î. Hr., ne întoarcem apoi la „Agamemnon” de Eschil, prima piesă din „Orestia” (458 î. Hr.), singura trilogie păstrată integral, pentru ca povestea să se încheie cu „Electra” (419 sau 414 î. Hr.) de Euripide. Piesele lui Euripide sunt puse în scenă de masteranzi la regie ai UNATC, Alexandru Dumitru Măzgăreanu şi, respectiv, Andrei Narcis Grosu. „Agamemnon” (în traducerea lui Eusebiu Camilar, care foloseşte destul de des versul cu rimă) este regizată de Liviu Lucaci, dar viziunea – repet – rămâne unitară şi coerentă atât prin elementele de arheologie teatrală folosite cu discernământ, cât şi prin cele de joc modern care dau multă culoare reprezentaţiei. Se poate observa că, atât prin spaţiul folosit (scena în mijloc, spectatorii aflându-se pe două estrade în părţile laterale ale sălii), prin jocul actorilor, mişcare scenică, muzică şi efecte sonore, cât şi prin scenografie şi costume, „Trilogia atrizilor” reia în limbaj modern elementele de bază ale teatrului antic. Aş aminti între acestea, sugerarea prin mişcare a spaţiului circular în jurul căruia se adună corul („orchestra” şi „thymele”, altarul lui Dionysos), intrările şi ieşirile repetate ale corului prin părţile laterale (sub cele două estrade), amintind astfel de faptul că întotdeauna, în teatrul antic, corul intra prin „parodoi” (deschizături în zidurile laterale). Apoi – aspect esenţial – faptul că teribilele crime se petrec în spatele scenei, că spectatorul nu vede decât efectele lor. Şi tot în această ordine de idei, Liviu Lucaci face trimitere cu limpezime chiar la maşinăriile scenice din teatrul vechilor greci, în tragedia eschiliană, când Agamemnon ucis de Clitemnestra este adus în scenă pe o asemenea „maşinărie” (un căruţ-cadă de baie). Trimiterea este evident la „ekkyklema”, maşina de scenă care a pus cele mai multe probleme cercetătorilor. Ea era, se pare, o platformă semicirculară, pe roţi şi care, în plus, se învârtea în jurul axului central, având rolul de a arăta spectatorilor ce s-a petrecut în palat. Pollux este singurul autor antic care o menţionează, precizând că asemenea platforme de lemn se aflau în spatele fiecărei uşi. Trupul regelui Agamemnon, ucis de Clitemnestra, ar fi fost adus pe „ekklykema”, la fel cel al lui Egist şi al Clitemnestrei, ucişi de Oreste ş.a.m.d.

Cât rezistă astăzi asemenea elemente de arheologie teatrală readuse pe scenă de regizor? Văzând „Trilogia Atrizilor”, jucată cu pasiune – şi cu rezultate remarcabile – de tinerii actorii, răspunsul este, categoric, afirmativ. Spectacolul place, te ţine încordat, având ritm, dinamică, culoare. Scenele corului au plasticitatea necesară, menită să confere ansamblului mult farmec.

 

Smaranda Caragea (Clitemnestra)

Distribuţia este bine alcătuită, compoziţiile actoriceşti se reţin: Smaranda Caragea face un rol remarcabil în Clitemnestra, Cosmin Nedelcu impresionează în Agamemnon, ca şi Iulia Samson şi Alexandra Fasolă în rolul Electrei, Alexandra Sălceanu este o Ifigenie bine aleasă. Se disting de asemenea Cristina Cristian (Casandra), Ioan Cortea (Oreste), Vlad Udrescu (Egist), Alin State (Războinicul) – mă refer la cei pe care i-am urmărit în două seri cu distribuţie aproape neschimbată.

Dar se cuvine să transcriu integral distribuţia acestui spectacol, care se va juca şi în stagiunea viitoare, începând din toamnă, la Centrul Cultural „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti: Alin State / Cosmin Nedelcu (Agamemnon), Alexandra Sălceanu / Nicoleta Mânzu-Hâncu (Ifigenia), Smaranda Caragea / Sorina Ştefănescu (Clitemnestra), Silvian Vâlcu (Menelaos), Andreea Bârsan (Thaltybios), Eugeniu Cozma (Un bătrân), Adrian Nicolae / Alexandru Zob (Ahile), Ioan Cortea / Alexandru Gâtstrâmb (Oreste), Alexandru Gâtstrâmb / Ioan Cortea (Pylade), Alexandra Fasolă / Iulia Samson / Andreea Vasile (Corifeul), Vlad Udrescu / Şerban Gomoi (Egist), Ana Ularu / Cristina Cristian (Casandra), Andreea Vasile/ Alexandra Fasolă/ Iulia Samson (Electra), Alexandru Zob / Alin State / George Costea (Războinicul).

Muzica originală a spectacolului aparţine Deliei Nartea, care a compus teme foarte inspirate, interpretate live de Horaţiu Iliescu (vioară), Victor Bozdog (violoncel), Mihai Prejban, Cosmin Nedelcu / Şerban Gomoi (percuţie). Remarc în primul rând tema lui Agamemnon, pasajele din „Ifigenia”, finalul trilogiei dar şi modul atât de expresiv de a susţine tensiunile scenice recurgând la o muzică de atmosferă modală (care sugerează desigur vechile moduri greceşti), efectele instrumentale pline de relief dramatic, raporturile – create eficient în spectacol –  faţă de jocul actorilor şi mişcarea scenică. Scenografia este semnată de Adrian Damian, coregrafia: Elena Păun.

Costumele realizate de Dumitriţa Luncă, absolventă în acest an a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, sunt şi ele excelente, folosind într-o formă neostentativ modernă elementele specifice teatrului antic, de la tunica regală de culoare roşie a Clitemnestrei ori de la veşmântul regelui-războinic Agamemnon la mantii în care întrebuinţează tonuri de gri, la veşmintele corului sau la îmbrăcămintea foarte sugestivă a sclavei Casandra. Toate, compoziţii plastice bine studiate şi realizate, la fel cum sunt sugeraţi şi „cothurnii” (de altfel, subiect de dezbatere pentru cercetători), încălţămintea cu talpă foarte înaltă devenită simbol al tragedianului.
Din toate punctele de vedere, „Trilogia Atrizilor” este un spectacol excelent.

---

Autor : ---
Data publicării: 22 Iun 2009 - 00:15